(:

Cândva, ai picurat în sufletu-mi solitar stropii ploii de argint.Şi argintul mi-a umplut inima.Nu mai era loc pentru nimic altceva.În mine erai tu şi în totul erai tu.Singurul lucru real din mine.Singura rază care nu a pălit in vântul imperfecţiunii mele.Pentru tine, am vrut să fiu perfectă, dar acum cred ca perfecţiunea ne-a ucis.

Lumea, realitatea,viaţa au stins ploaia de argint in mâinile noastre.Mâinile în care, odată, a stat sufletul tău.Podul palmei mele înca plânge după tine.Încă îşi plânge amarul, dorul, cu lacrimi uscate.

Noaptea.Noaptea e singura care a mai păstrat ceva din "NOI"...visurile noastre, speranţele...tot ce eram.."noi".Eram un vis, un vis ce s-a stins înainte de a se împlini cu adevărat.

Mâinile-mi strigă disperate dupa sufletul tău, însă lacrimile le opresc ţipătul înainte de a ajunge la tine.Chipul meu înca cere palmele tale în care-şi plângea visul neîmplinit.

Dorul meu încă te cere, cu tăcerea agăţată în cuierul nopţii.

Te iubesc cu naivitatea unui copil.Te iubesc cum luna iubeşte stelele, cum flacăra-şi iubeşte lumina.Cum mărul din pom iubeşte pământul pe care, într-o zi, inevitabil, va cădea.Te iubesc cum fluturele îşi iubeşte aripile.Cum scena vieţii iubeşte prăbuşirea tragică a personajului principal.Te iubesc cum nimicul iubeşte totul, sperănd ca mareţia lui să nu pălească în faţa mulţimii vide.

Însă tu nu vei cunoaşte niciodată mareţia iubirii mele.Tocmai pentru că te iubesc prea mult.Prea mult...